(+40) 756.820.244 - mail@drdoboscalin.ro

Irina Cordoneanu: Mai tânără cu 5, până la 15 ani

15397792_1186382668105466_1396149584_o

Intru, salut și spun simplu: „Numele meu este Irina Cordoneanu, îl caut pe Călin Doboș”. Recepționista îmi zâmbește profesional: „Sunați-l pe mobil, dar se poate să fie încă în operație. Și luați loc, dacă doriți”. În timp ce-l apelez pe doctor mă uit în jurul meu: sala de așteptare este destul de plină, exclusiv femei, toate frumoase, unele chiar foarte frumoase, îmbrăcate cochet (termenul actual cred că este „smart casual”), vârste diferite, unele cu bandaje, altele nu. Le-o chema pe toate la aceeași oră sau „dacă e miercuri, e ziua femeilor mișto?” sau toate pacientele lui sunt așa? Zâmbesc când analiza „din teren” îmi e întreruptă de vocea lui, din telefon. Îi spun scurt: „Te pup. Am ajuns”. Îmi răspunde și mai scurt: „Vin acum!” Mă așez în fotoliul confortabil însoțită de privirile furișate ale celorlalte femei din sala de așteptare. S-a creat deja acea tensiune specific feminină: eu, nou venita, sunt scanată de celelalte femei și încadrată pe scara valorilor la un punct anume, raportat strict la fiecare privitoare în parte. Să credeți voi, domnilor, că sunteți inventatorii notelor date unei femei! Zâmbetul mi se întinde pe chip, din ce în ce mai amuzat, deși mă străduiesc să-mi țin trăirile discrete, așa e politicos, gândesc, să nu se citească pe față chiar toate năzbâtiile ce-ți trec prin minte, e o cutumă a ieșitului în societate! Jocul din sala de așteptare e întrerupt de apariția lui promptă. Hai, domnule doctor, nici n-au apucat femeile astea să-mi dea note! Și nici eu lor! Călin înclină capul scurt, în semn de salut pentru toată lumea prezentă, străbate holul din câțiva pași și se oprește în dreptul meu. Mă ridic să-l întâmpin, căutând în minte cuvintele care să-l definească. Este… eficient, cred că acesta este cel mai bun cuvânt. Nu știu dacă ați cunoscut chirurgi. Eu am cunoscut destul de mulți. Cei care au renumele de a fi buni au toți acest aer – sunt eficienți, stăpâni pe situație, rapizi în decizie. „De cât timp avem nevoie?” îl aud întrebându-mă de parcă și-ar fi numărat deja cuvintele și pauzele de respirație astfel încât să fie… ați intuit… eficient. „40 de minute, poate ne încadrăm în 30”, îi răspund, încercând să mă pliez pe nevoia pe care mi-o transmite, aceea de a manageria judicios timpul. Îmi explică repede că trebuie să le vadă întâi pe pacientele chemate la control, dar că nu va dura mult: „Merge repede, sunt eficient!”, îmi spune folosind exact expresia din capul meu. Îi răspund, dar doar în gândul meu: Doctore, tocmai constatasem asta! Încuviințez cu o scurtă înclinare a capului, studiindu-l în continuare. Trei pete mici roșii-maronii se văd proaspete pe bluza bleu, tocmai a ieșit din sala de operație… acela e sânge! Mintea mea glăsuiește din nou, pe tăcute: „Wow, chirurgii chiar taie în carne vie!”, iar autoironia mă face să-mi dau replica: „Minte proastă, de femeie!”

Așa cum a promis, controlul pacientelor decurge rapid, abia apuc să răsfoiesc ceva materiale promoționale, când îmi vine rândul să intru în cabinet. Ne știm de mult, nu are nevoie de introduceri sau de pregătirea terenului. Dau drumul la înregistrare și îi pun prima întrebare. „La ce poate apela o femeie dacă se gândește la întinerire?” Începe să vorbească fără a avea nevoie de vreo pauză de gândire. Sigur că sunt lucruri pe care le cunoaște foarte bine, despre care a tot vorbit, dar și eu îmi cunosc meseria, în primul rând îi analizez reacția și apoi răspunsul. Îmi place, pentru că nu a avut un răspuns dinainte pregătit, nu mi-a pus o „placă”, pur și simplu e obișnuit cu promptitudinea reacțiilor. „Sunt foarte multe lucruri care pot fi făcute: sunt metodele chirurgicale în care abordăm direct țesuturile pe care le reașezăm cum e dorim, liftingurile, adică, metodele de modelare a trupului, de exemplu lipoaspirația, există procedurile laser pentru textura pielii – nu pentru chirurgia mare, doar textura – există mezoterapie pentru îmbibarea pielii, să o impregneze cu apă, pentru față mai există injecții de umplere cu acid hialuronic sau cu grăsime, pentru riduri există toxina botulinică și mai există implanturile care crează volum. Procesul de îmbătrânire e caracterizat prin pierderea volumelor tocmai în zonele în care nu dorim să piară și efectele gravitației tot asupra zonelor pe care vrem să le menținem sus și schimbarea texturii pielii”. Mă uit în jos, spre timer-ul care însoțește înregistrarea și care îmi confirmă dincolo de orice îndoială că percepția mea a fost corectă: Călin e capabil să utilizeze timpul la maxim. Pe lista mea de întrebări va apărea și aceea legată de alegerea medicului potrivit, dar mie îmi este clar: a bifat deja puncte importante pentru mine – se mișcă rapid, calculat, calm. Mă întreb cât de corect poate fi în aprecieri, în timp ce-i adresez cu voce tare un al doilea punct al discuției: „Câți ani poate șterge o femeie de pe chipul și trupul ei, fără a deveni penibilă?” De data aceasta se gândește, îi dau din nou o notă bună. Nici nu credeam că există rețete sau statistici. Vorbele lui sunt acelea care ar trebui să fie: „Depinde, sunt foarte multe variabile în ecuație pentru ca eu să pot da un pronostic sau o regulă generală: după o operație o femeie mi-a spus că se simte mai tânără cu 15 ani, iar alta cu 5. Eu pot propune unei femei o serie de proceduri, dar ea să nu vrea să le facă pe toate sau cele pe care i le spun eu. Eu știu ce pot obține din ceea ce-i propun, dar ea poate nu vrea să le facă pe acelea sau nu merge până la capăt. Nu e ceva ce poți controla, nu e ceva ce pot spune dinainte.” Discuția ne este întreruptă de țârâitul telefonului. Călin m-a avertizat că trebuie să preia apelurile, pentru că sună de la sala de operație – anumiți pacienți tocmai au ieșit din intervenție, alții sunt pregătiți pentru runda următoare. Ziua e lungă și eu i-am cerut să facem interviul happy wheels la ora două, adică în pauza lui de masă. Încă n-a mâncat. O asistenta bate la ușă și cere permisiunea de a intra cu o cană cu lapte fierbinte. E îmbrăcată în ținută de sală de operație, pantaloni și bluza specifică, însă nu e albastră sau verde cum eram eu obișnuită, ci albă cu floricele mici, roz și mov. Te face să zâmbești. Călin ia o gură de lapte și cască discret. Se detensionează, fără ca trupul să-i trădeze prin alte mișcări încordarea sau oboseala. Îl întreb ce a operat. Niște nasuri, are altele la rând, pe seară face sâni, ziua de astăzi este pentru chirurgia mare, terapiile ușoare le face în altă parte, altă zi. Începem să vorbim despre normele de frumusețe. E cumva îngrijorat că la noi în țară nu există niște cutume legate de naturalețe și firesc. S-a întâlnit cu femei mândre de procedurile la care fuseseră supuse, dar care exemplificau exagerarea în domeniu, sau i-au pășit în cabinet astfel de paciente, care au plecat ofuscate de refuzul lui de a trece de limita pe care el o consideră „naturală”. „Ele neavând alte repere li se pare bine. Nu știu dacă este vorba despre o lipsă de bun gust sau despre dorința de a fi ostentativ. Există această categorie de persoane care are impresia că dacă se vede dă bine, ca și când îți iei o mașină de fițe sau ceva care să vadă toată lumea”. Mă gândesc ce viață trebuie să fie și asta, să te joci cu „frumosul, frumusețea, tinerețea”, în timp ce Călin îmi vorbește despre expresivitatea bizară care se poate instala pe o față pe care s-a lucrat  excesiv. Alergatul după himere, să vrei mai mult, mai mult, prea mult. Vorba aceea, dușmanul binelui este mai bine. Ne continuăm discuția dărâmând niște noțiuni greșit transmise în mediul on-line cel puțin: nu există un număr limită de proceduri pe care le poți face într-o viața de om, dar n-ar trebui să mai fie folosite substanțele cu efect permanent sau de lungă durată. Nici nu știam că există astfel de substanțe. „Nu ar trebuie să mai fie folosite, de altfel au fost interzise prin 2008, se pun în buze și pomeți, dar n-ar mai trebui folosite. Nu se mai fabrică, mai sunt foarte puține, iar cele care există nu au omologare medicală. Atenție! E bun acidul hialuronic și mai este ceva pe bază de hidroxid de calciu. Acestea, dacă e să le scoatem, este ok: acidul hialuronic e foarte ușor de rezolvat pentru că există o substanță care îl dizolvă, în cazul hidroxidului de calciu e mai greu: poate da noduli care dispar mai greu”. Regulile sunt aceleași ca în viață: trebuie făcut cu măsură, consecvent, fără a încerca să obții mai mult decât se poate. Totul ține de informare, afirmă Călin tranșant, atribuind responsabilitatea în exclusivitate medicului. O pacientă are dreptul să viseze imposibilul, dar medicul are responsabilitatea de a nu exagera, chiar cu riscul de a pierde acel pacient. Apoi îmi vorbește despre dreptul pacientului de a se răzgândi, un drept păstrat până în ultima clipă. ”Dacă ți-e frică să nu-l pierzi îi vinzi iluzia respectivă și apoi tot tu ajungi să te chinui să manageriezi situația care se ivește. Ca doctor îți trebuie tărie pentru treaba asta. Să ai în față două paciente care cred că poți să le oferi luna de pe cer, tu să le spui că nu poți face asta și ele să plece pe ușă. Tentația de a le întoarce pe ușă e mare. Eu nu iau avans în nici un caz, pentru nimic. Pacientul se poate întoarce din ușa sălii de operație, e dreptul lui, nu trebuie să-mi dea nicio explicație. Le cer doar să mă anunțe dacă s-au răzgândit, să nu mă pregătesc pentru operație ca prostul. Atât!” Ascultându-l vorbind mă întreb dacă este sau nu realist ceea ce îmi spune. Îmi vorbește despre educația primită acasă: părinții lui nu erau ambițioși, erau conștiincioși profesional. Îmi dau seama că nu mă aburește nu din ceea ce-mi spune, ci din ceea ce se întâmplă în timpul interviului: telefonul îi sună des, are programări până la miezul nopții, asistenta a mai intrat de două ori în cabinet cerându-i indicații pentru pacienții pe care îi pregătește pentru diferite intervenții. Sunt convinsă că e la fel și în zilele în care face terapiile ușoare. E prima dată când mă gândesc la asta: da, ar fi dreptul meu să mă răzgândesc, de ce să plătesc în avans? Da, medicul ar trebui să fie cel care spune „stop! Nu-ți voi lua banii pe ceva ce-ți face rău, pentru că și mie îmi va fi rău după aceea”. E bine de conștientizat asta. Intră iarăși un apel și începe să reașeze operațiile pe panou: „Să zicem că intru la patru jumătate, apoi șase jumătate, opt jumătate. Pe tine te pot să o face la zece. Hai să vorbim la nouă din nou. Asta înseamnă că poți mânca până la patru, mai ai încă puțin. N-ar fi rău să mănânci ceva, ca să poți să reziști și apă, ceai sau suc poți bea până la ora opt. Bine? Și la nouă mă suni, dacă nu te sun eu”. Am ajuns la punctul „cum îți alegi medicul potrivit”. Cădem de acord că este complicat de cuantificat, dacă pot, oamenii își aleg medicul funcție de interacțiunea personală, de simpatie, dacă se regăsesc în el sau nu, iar acest lucru este cu două tăișuri. Mai sunt multe de vorbit. Le vom mai discuta, analiza, diseca. Îl las să meargă spre sala de operații, poate îmbucă și el ceva… Concluzia preliminară? „Călin, am venit la tine să mă faci să arăt ca la 16 ani!” „Nu se poate! E o chestie de mental, asta este! Dar ești frumoasă, stai liniștită”. Îi răspund în gând: Să stau liniștită? Doctore, ești nebun? Sunt femeie, femeile nu sunt liniștite din principiu! Și deși n-am spus nimic cu voce tare, zâmbetul lui Călin pare să-mi spună că se citește pe fața mea ce-mi trece prin cap.

 

SURSA: WWW.IRINACORDONEANU.RO